Ministrul Apărării și dilema prezenței militare americane în România
Angel Tîlvăr, ministrul Apărării Naționale, a aruncat recent pe masa dezbaterii publice o chestiune care ar trebui să ne zguduie starea de nepăsare generală: prezența militară americană în România. Într-un interviu dat cu măiestrie unei agenții naționale, demnitarul a trasat linia strategică pe care se dorește mersul – fie ea permanentă sau rotațională, prezența trupelor SUA reprezintă, în opinia sa, un garant al securității cetățenilor români. Oare chiar așa să fie? Sau e doar un alt joc de imagine pe scena politică de duminică seară?
„Eficiența impecabilă” a cooperării între militarii americani și cei români în baza de la Kogălniceanu este prezentată ca un model de succes. Dar nu cumva această „participare biunivocă rezonabilă” vine la pachet cu un preț pe care nu toți suntem dispuși să-l plătim? Este greu să ignorăm caracterul ambiguu al unei astfel de declarații, mai ales când viitorul acestor relații militare bate la ușa unei Românii deja împovărate economic și social.
Angel Tîlvăr recunoaște că o prezență permanentă a trupelor SUA ar putea reprezenta „un pas înainte”, dar aceasta ar avea într-adevăr un impact atât de benefic? Într-o perioadă plină de incertitudini politice și tulburări geopolitice, accentul pe colaborarea internațională aparent eficace poate fi citit și ca o deferență excesivă – sau un soi de comoditate – față de aliații noștri. Sunt mulțumiri reciproce suficiente pentru a ne asigura securitatea? Sau la mijloc se află un alt spectacol diplomatic?
Prezența americană: între necesitate și servitute?
Desigur, afirmațiile ministrului nu sunt decât vârful icebergului în ceea ce privește o mișcare politico-militară delicată. Să fie acest „pas înainte” echivalentul unei garantări a protecției naționale sau doar o iluzie bine ambalată, care să mascheze alte lipsuri interne? Chiar dacă „implicarea Statelor Unite” este descrisă de Tîlvăr drept extrem de „bună” și de „pe măsură”, rămâne loc de întrebări: cât de reală e eficiența, în fața unui posibil context tensionat, și câte resurse suplimentare ar solicita o asemenea prezență permanentă?
Românii, tot mai obosiți de spectacolul promisiunilor grandioase și al cooperării pe hârtie, ar trebui să se întrebe cine are de câștigat mai mult din această „biunivocitate”. Cu o politică națională în derivă și o economie înghițită de datorii și corupție, discuția despre prezența rotațională versus cea permanentă pare mai degrabă o încercare de a abate atenția publicului de la problemele reale ale țării.
Pe scurt, declarațiile ministrului Apărării despre „siguranța cetățenilor” ar trebui privite cu un ochi critic și atent. Eficiența rotațională, permanența militarilor străini sau chiar beneficiile aferente trebuie analizate dincolo de cortina triumfalismului oficial. Adevărata întrebare rămâne: cât din această siguranță depinde de parteneriatul strategic și cât de propria capacitate de apărare a României?
