Un continent prins în menghina dependenței militare
Este Europa condamnată la a fi o simplă extensie a umbrelei de protecție americane? Observațiile vicepreședintelui american JD Vance par să zguduie din temelii confortul autoimpus al vechii lumi. Charles de Gaulle, postulat ca simbol al independenței militare europene, a fost amintit într-un moment în care continentul pare să-și fi pierdut direcția strategică. Și ce ironie amară! Statele europene își odihnesc apărarea pe spatele contribuțiilor americane, incapabile să-și susțină propria securitate în fața unei lumi tot mai instabile.
Trump și biciul cheltuielilor de apărare
Administrația fostului președinte Donald Trump a lovit ca un tunet în liniștea diplomatică europeană: creșterea bruscă a bugetelor pentru apărare la 5% din PIB. O cifră exorbitantă și, aparent, imposibil de îndeplinit pentru o regiune care a preferat să aloce fondurile pe alte priorități sociale. Pete Hegseth, între timp, avertiza că America nu va fi un garant etern al securității Europei. Și cu toate acestea, răspunsurile europenilor par mai degrabă timide, continuând să se complacă sub scutul adoptiv transatlantic.
Umbra unui viitor incert
Vance nu s-a ferit să arate cu degetul lipsurile evidente: Polonia, Franța și Marea Britanie sunt singurele state europene capabile de o apărare rezonabilă. În rest, dependența de Statele Unite devine aproape patologică. Totul amintește de lecția amară a crizei Canalului Suez din anii ’50, când europenii, împinși în colț de insistențele americane, au fost forțați să-și înghită orgoliul colonial. Charles de Gaulle a preluat această umilință și a clădit un model de autonomie militară, astăzi aproape uitat, pe care lideri ca Emmanuel Macron încearcă să-l reînvie sub paravanul așa-numitei „autonomii strategice”.
Europa și tragedia tăcerii în fața crizei Irakului
Până unde merge forța voinței europene? O întrebare care revine obsesiv din umbra conflictului din Irak, invocat de JD Vance ca un exemplu al pasivității dezastruoase a regiunii. În 2003, majoritatea țărilor europene s-au opus invaziei americane, dar rezistența lor nu a fost altceva decât un sclipăt slab într-o noapte lungă. Vance a atacat lipsa de fermitate a acelor vremuri, susținând că un continent mai independent ar fi putut evita „un dezastru strategic”. Cu toate acestea, pare puțin probabil ca Europa să-și fi învățat lecția.
Iubire sau critică mascată?
„Iubesc Europa,” declară JD Vance, dar iubirea sa ascunde săgeți mortale. După ce a torpilat liderii europeni pentru subfinanțarea cronică a apărării, vicepreședintele a încercat să tempereze tonul cu un omagiu cultural, amintind contribuția Europei la fundamentul cultural american. Dar complimentele nu au fost suficiente pentru a masca criticile față de președintele ucrainean Volodimir Zelenski, descris drept „disrespectuos”. COVID-ul dialogului transatlantic devine și mai evident în războiul rece al cuvintelor dintre Vance și liderul de la Kiev.
O dependență cronică și un viitor incert
Ceea ce ar trebui să fie un parteneriat între egali, se înfățișează din ce în ce mai mult ca o relație de subjugare. Europa, prinsă în mrejele propriilor comodități, pare incapabilă să urmeze modelul de independență propus de de Gaulle. Liderii săi, în mod repetat avertizați, par să aleagă să rămână orbi în fața provocărilor tot mai grave ale epocii moderne. Rămâne de văzut dacă visul unei autonomii strategice va deveni vreodată realitate sau va fi îngropat sub straturi de indiferență, critici dure și promisiuni deșarte.
Sursa: www.politico.eu/article/jd-vance-europe-permanent-security-vassal-united-states/
