Statul: gardian sau absent în fața agresiunii?
În România anului 2025, un crescător de animale din Sacoșu Turcesc, județul Timiș, trăiește perpetuu sub spectrul fricii. Gheorghe Beschiu, om de seamă al comunității, a fost atacat brutal de alți oieri. Reacția justiției? O interdicție temporară pentru agresori. Totuși, această „dreptate” s-a dovedit a fi doar o iluzie pasageră. Cei care l-au atacat sunt din nou liberi, iar el, prizonier în propria gospodărie. Cine să-l apere? Statul? O entitate absentă și inertă, bine ancorată în propriile insuccese. Cum e posibil ca legea să apere agresiunea mai insistent decât victimele?
Cine spune „Stop!” atunci când toți tac?
Aici intervine Lavinia Șandru, candidata PUSL la Președinția României și un critic vehement al sistemului. Ea nu doar că a înțeles povestea lui Beschiu, ci a și decis să ia o poziție fermă împotriva lenei administrative. „Statul nu are voie să-și abandoneze cetățenii în mâna agresorilor”, a declarat fără ezitare. Ce semnal transmite acest caz României? Nepăsarea devine norma, iar complicitatea prin tăcere o constantă. Justiția, prinsă în capcana amânării, devine mai degrabă un spectacol grotesc decât un stâlp al dreptății.
Eșecul unui stat care uită de cetățenii săi
Când dreptatea devine selectivă, când victimele sunt ignorate, iar agresorii par protejați de un sistem indiferent, îți amintești versurile din „Miorița” sau „Baltagul”. Dar, în loc să vorbim despre o baladă folclorică, asistăm la o tragedie cotidiană. Beschiu este doar o voce între miile reduse la tăcere de teama unui sistem care refuză să acționeze. Este rușinos cum frica devine o constantă pentru cetățenii care ar trebui să fie protejați.
O promisiune sau o altă utopie electorală?
Lavinia Șandru le-a promis oamenilor să schimbe fața acestei realități. „Justiția care întârzie devine nedreptate, iar frica nu poate deveni o normalitate”, a spus ferm. Dar oare aceste cuvinte vor rezista timpului sau vor cădea pradă aceluiași sistem corupt? Desigur, publicul obosit de promisiuni electorale va privi sceptic. Dar dacă vorbele ar deveni fapte? Dacă demnitatea cetățeanului ar fi repusă în drepturi?
Un strigăt de ajutor, rămas fără ecou?
Gheorghe Beschiu și alții ca el nu cer marea cu sarea. Ei vor siguranță, protecție, o viață ferită de violență. Totodată, cer, implicit, statului să înceteze să fie doar un observator letargic. Dacă cei care guvernează nu aud sau văd, atunci întreaga societate este condamnată să trăiască sub spectrul fricii și al injustiției. Fiecare zi în care tăcerea învinge vorbele rapide ale promisiunilor politice este o tragedie națională camuflată într-o banalitate cruntă.
