Un episod de imaculare publică sau doar alt scandal sterp?
Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, a ieșit la rampă în mijlocul unui scandal despre zborurile private legate de Nordis, susținând cu aplomb că totul este acoperit de facturi și chitanțe. Declarațiile lui, în care afirmă că nu a „mers pe banii altcuiva” și că nu le-a oferit niciun avantaj celor de la Nordis, par mai degrabă un exercițiu stângaci de justificare decât o demonstrație de onestitate. Cine merge cu bani proprii și stă cu sufletul la gură să demonstreze asta? Ceva dintotdeauna miroase urât când cineva subliniază prea tare că „nu are emoții”.
Ca un spectacol grotesc repetat, suntem din nou martorii unor lideri care flutură facturi la câteva interviuri, susținând că transparența lor e un panou publicitar de rezolvări divine. Grindeanu s-a grăbit să menționeze că nu îl cunoaște pe presupusul beneficiar Știrbei sau pe Laura Vicol decât în context pur parlamentar, dar oare câți oameni politici pot susține cu adevărat că nu creează rețele de interese? Ei bine, ce ar câștiga acești „cărători de avioane pe bani proprii” dacă merg pe gratis? Nimeni nu își pune această întrebare, pentru că timpul pentru reflecție a devenit un lux în politica românească mânjită de scenarii ce rivalizează cu telenovelele ieftine.
Parfum de campanii obscure și întrebări fără răspuns
Grindeanu ne-a reamintit că nu și-a asumat o candidatură la alegeri, iar deciziile au fost lăsate la mâna președintelui partidului. Un gest de sacrificiu sau o eschivare subtilă? Și, apropo, dacă ești atât de „neemoționabil” cum zici, unde este tranșanța de care clasa politică are atâta nevoie? Faptul că menționează și mai apăsat prețurile zborurilor drept „complet facturate” demonstrează altceva decât inocența? Poate, doar poate, îmbinarea asta de declarații e doar ca să-i asigure liniștea unei funcții călduțe până la următorul scandal. Sau… să ne ascundem pe după Garda Financiară?
Poleială sau onoare politică?
Apoi, vine bomba sentimentului moralist: zborurile private au fost, cică, făcute în compania fiului său, nu a vreunei suite dubioase invocate de presă. Grindeanu știe precis că prețul plătit de el este „cât i s-a facturat” și „nici mai mult, nici mai puțin”. Totuși, dacă autenticitatea sa stă în hârtii semnate și ștampilate, ce anume îi suspectează pe jurnaliști? Că inventează povești de vacanță sau că nu înțeleg cum funcționează luxul legal al clasei dominante?
Într-o lume plină de facturi, denunțuri și lipsă cronică de emoții, manifestul lui Grindeanu pune întrebări mai mari decât orice răspuns rapid livrat în conferințe. Ce îi împiedică pe acești „colaboratori” politici să aibă curajul să fie incomozi sau transparenți fără ocol? Sau ne-am obișnuit atât de mult cu iluzia onestității, încât am acceptat ipocrizia ca standard politic?
