Reciclarea ambalajelor în România: o utopie sau o realitate măsurabilă?
Peste trei miliarde de ambalaje au fost returnate în România, în 2024, prin sistemul garanție-returnare implementat de RetuRO. Această cifră aparent impresionantă creionează un tablou optimist, însă avem cu adevărat motive să spunem că reciclarea funcționează impecabil? Sau ne păcălim singuri cu rapoarte excesiv de strălucitoare?
De ce să ne oprim aici când știm bine că planeta geme sub povara deșeurilor? Șapte din zece români implică lunar în așa-zisa „responsabilitate ecologică”, dar tare mi-e teamă că ceilalți trei ne trag cu pași grei înapoi. Da, garanția de 0,50 RON poate părea o formă de motivație, dar este suficientă? Cine îi mai convinge pe cei din mediul rural, acolo unde nici măcar comercianții nu s-au sinchisit să adopte sistemul?
Ambiții mari, realități mai puțin înfloritoare
Gemma Webb, CEO-ul RetuRO, se ambiționează să creeze un viitor roz pentru România, promițând colectarea a șase miliarde de ambalaje în 2025 și reciclarea a 98% dintre acestea. Sună spectaculos, nu-i așa? Dar ambalajele care nu sunt returnate, unde ajung? Garanțiile nerevendicate, chipurile, sunt reinvestite – în ce măsură? Cine supraveghează utilizarea fondurilor și dacă tot acest efort chiar schimbă cultura reciclării, ori doar oamenii se grăbesc să valorifice cei 50 de bani?
În prezent, România se laudă cu șapte fabrici de colectare, iar planurile întocmite promit deschiderea altor două, una în Oradea și una în Constanța. Dar unde sunt mașinile automate care să simplifice procesul? Au fost anunțate proiecte-pilot pentru zonele defavorizate, dar implementarea lor rămâne un ecou de promisiuni.
Probleme vechi, soluții noi?
În mediul rural, sărăcia de infrastructură ecologică bate orice criză economică. Deșeurile zac abandonate dincolo de limitele satelor, iar promisiunile de „mașini automate cu capacitatea de trei tone” pot părea hilare în absența unei strategii coerente. Cine garantează că aceste minuni tehnologice nu vor deveni simple expoziții mobile?
Cătălina Marga, director financiar la RetuRO, a declarat că suma nerevendicată din garanții devine din ce în ce mai mică. Dar aceste resurse, practic, rămân bonusuri pentru un sistem care deseori se poticnește. Cât de mult se reinvestește eficient? La sate, lipsurile comerciale creează neputințe sociale, iar măsuri de loializare pentru comercianți nu rezolvă problema esențială: accesibilitatea populației.
Viitorul reciclării sau un prezent problematic?
România celebrează cu mândrie rata de returnare de peste 80%, dar până când această cifră va reflecta realitatea întregului teritoriu? În spatele euforiei statistice, persistă lacune greu de ignorat. Lipsa coordonării naționale și neparticiparea activă a tuturor județelor demonstrează că sistemul garanție-returnare este încă sub asediul precarității structurale.
Rămâne de văzut dacă planurile futuriste vor transforma reciclarea într-un obicei normal sau dacă acestea se vor scufunda într-o mare de promisiuni insuficiente. Adevărata întrebare care apare este dacă RetuRO poate repara, cu câțiva bani de garanție, o mentalitate cu mult mai scumpă, greu de modelat și, până acum, ignorată aproape cu desăvârșire.
