Un Acord cu Iranul Ar Părea Să Necesite O Pensare Deluzională
Dacă ambele părți chiar doresc un acord, este foarte posibil să găsească o modalitate de a ocoli inconvenientele. Declarațiile făcute de secretarul de stat Marco Rubio, care a afirmat fără echivoc că SUA nu vor acorda Iranului nicio reducere a sancțiunilor sau acces la activele înghețate doar pentru a redeschide Strâmtoarea Hormuz, au generat unele discuții. Cu toate acestea, o analiză atentă a cuvintelor sale ar putea dezvălui o ieșire potențială.
Deși guvernul american nu pare dispus să relaxeze sancțiunile impuse regimului islamic iranian, este de menționat că există, de asemenea, categorii de fonduri „restrictive”. Se estimează că există aproximativ 6 miliarde de dolari înghețați în Qatar, pe care Iranul dornic să îi acceseze. Folosind o tactică diplomatică subtilă, s-ar putea găsi modalități prin care Iranul ar putea utiliza aceste fonduri fără a încălca tehnic sancțiunile americane.
Acest tip de abordare pentru redeschiderea strâmtorii ar putea fi considerat viclean și înșelător, dar este o formă standard de diplomație, menționează Alex Zerden, un fost diplomat al Departamentului de Trezorerie. Este greu să găsești mari negocieri diplomatice în istorie care să nu implice unele elemente ale dezinformării sau confuziei deliberate.
Un exemplu relevant este din anii ’70, când SUA și-au recalibrat politica asiatică pentru a recunoaște autoritățile din Beijing ca fiind singurul guvern legal al Chinei. Washingtonul a declarat că „recunoaște” poziția Beijingului că Taiwanul face parte din China, chiar dacă a subliniat că „recunoașterea” nu înseamnă că agreează această poziție.
În politica polarizată de astăzi, este, fără îndoială, mai greu să se aplice astfel de manevre diplomatice. Un număr tot mai mare de facțiuni interesate urmează fiecare mișcare, determinând un impact asupra rezultatului. Cu toate acestea, fosta administrație Obama în cadrul discuțiilor cu Iranul exemplifică modul în care se poate utiliza agerimea de mână pentru a gestiona percepțiile.
Aceste negocieri nucleare aveau probleme, dar și lecții prețioase; de exemplu, rolul pe care l-au jucat două aranjamente secundare, ce au condus la eliberarea mai multor cetățeni americani în schimbul unei sume globale de 1,7 miliarde de dolari, și care a fost prezentat ca neavând legătură cu discuțiile nucleare. Această percepție a fost contestată de opozanți, care au acuzat administrația Obama că ar fi plătit o răscumpărare, deși oficialii au insistat asupra independenței acestor aranjamente.
Asta demonstrează că structura finală a acordului nuclear din 2015 a fost concepută în așa fel încât atât Iranul cât și SUA să poată susține că au câștigat: SUA putea afirma că sancțiunile nu au fost ridicate până când Iranul nu a demontat o parte semnificativă a infrastructurii sale nucleare.
Acum, se pare că Trump ar putea fi nevoit să negocieze un acord similar, având în vedere că a criticat anterior acordul din 2015, denumindu-l „horribil” și „periculos”. Spre deosebire de Obama, el ar putea căuta modalități de a ieși învingător în comparație cu predecesorul său.
Trump este, de fapt, capabil de contorsiuni necesare unui astfel de acord, având o relație complexă cu adevărul. Întrebările referitoare la veridicitatea declarațiilor sale si la situația contextuală subliniază dificultățile însoțitoare ale oricărei negocieri pe care o desfășoară.
Desigur, ambele părți vor încerca să interpreteze public orice acord în avantajul lor. Totuși, este esențial ca în privat să existe o înțelegere strictă în ceea ce privește detaliile și implementarea acestuia.
